Dupa
cum povestesc legendele,sa fi acceptat ca discipol la manastirea Shaolin nu era
deloc usor.
Usile manastirii se
deschideau doar acelora care puteau trece probe foarte severe, atat sub aspect
fizic cat si moral.
Cel care pentru prima oara a
stabilit reguli stricte pentru selectionarea candidatiilor a fost Meg Zang.
Cei acceptati trebuiau
sa depuna un juramant ca vor
sluji cu trup si suflet manastirea.
Erau alesi doar aceia care se pricepeau
sa gaseasca o iesire din cele mai disperate situatii, cei care se remarcau
prin curaj si o rabdare iesita din comun.
O
importanta deosebita se acorda si capacitatii intelectuale,cat si calitatilor morale.
Descoperirea
persoanelor care sa corespunda acestor cerinte
era posibila doar in urma unui original " examen de
admitere ".
Manastirea se afla aproape de
varful muntelui Shongshan.
Candidatului i se cerea sa ajunga la intrarea in manastire.El
pornea de la poalele muntelui unde se
afla prima poarta.
Problema se
complica,caci imediat dupa poarta, cararea se bifurca in cateva carari. Dar
numai una ducea la tinta.
Deseori se intampla ca dupa multe
ore de mers sa isi dea seama ca nu a ales drumul cel bun.Trebuia atunci sa se
intoarca si sa o ia de la capat.Calugarii
urcau pe un drum scurt ce trecea pe sub o cascada , dar cei ce doreau sa
ajunga calugari nici nu banuiau lucrul acesta.
Odata ajunsi la manastire ,
candidatii se trezeau intr-un desis gros de bambusi care duceau
chiar langa treptele cladirii.
Aici trebuiau sa fie cu ochii in
patru.
Frunzele din aceasta padure sinistra taiau ca
lama de cutit ,iar unii puieti fusesera
special retezati de la pamant,iar ciotul ascutit . Era deajuns sa calci pe o asemenea teapa si iti
stapungeai piciorul.
In plus ,pretutindeni erau sapate gropi capcana ,cu
obiecte ascutite pe fund.
Cel care reusea sa evite toate pericolele nimerea ,in cele din urma in fata intrarii in manastire.
Dar odata ajunsi constatau ca usile erau tot timpul inchise si ca trebuiau sa
astepte sa li se permita sa intre in manastire.Aici
asteptau de la o zi la o saptamana,timp in
care nimeni nu se ingrijea de hrana lor.
Orice
manifestare de nerabdare sau manie era
special observata dintr-un loc ascuns
privirilor.
In sfarsit sosea momentul in care celor mai rabdatori
li se dadea drumul sa intre in manastire.
Dar
la inceput nimeni nu ii arata prea multa atentie.
I se dadeau insarcinari nu prea placute:sa aduca apa, sa spele coridoarele…
Cei ce depaseau si aceste probe erau trimisi la
bucatarie unde pentru a li se testa vointa si
perseverenta erau lasati o perioada mai,mare de
timp.
Ultima proba consta intr-o convorbire cu staretul.
Viata la templul Shaolin nu era deloc usoara nici pentru novici, nici pentru cei avansati, iar antrenamentele erau intr-adevar foarte grele. Trebuia sa ai o vointa de fier si o dorinta foarte mare de a invata pentru a putea continua pregatirea. De cele mai multe ori, cei neobisnuiti cu o viata atat de grea si de umilitoare renuntau chiar inainte sa fi inceput sa invete ceva. Noii adepti trebuiau sa faca tot felul de munci istovitoare si, de multe ori, umilitoare precum caratul apei pe trepte, curatenia si mentinerea templului in conditii optime, etc. Acest program istovitor la care erau supusi incepatorii si care pe multi ii descurajau inca de la inceput, era menit sa-i invete pe aspiranti cu disciplina din templu, cu umilinta si cu respectul fata de maestrii lor. In acelasi timp, se urmarea imbunatatirea contitiei fizice si pregatire mentalului pentru lunga perioada de pregatire care va urma. Acesta era prima etapa pe care o parcurgeau noii veniti si care dura intre 1 si 2 ani.
Odata depasita aceasta perioada, cu corpul tonifiat si cu mintea pregatita de lunga perioada premergatoare de care am amintit mai sus, novicii incepeau instruirea propriu-zisa. Trebuia, mai intai sa stapaneasca tehnica pozitiilor si a deplasarilor. De aceea se punea mare accent pe stapanirea pozitiei de baza si anume, Ma Pu sau postura calaretului. Cu picioarele departate la circa doua latimi de umeri, cu genunchi flexati in asa fel incat coapsele sa fie aproape paralele cu solul, cu spatele drept, adeptul trebuia sa reziste in acest mod, treptat, de la cateva minute, in primele zile, pana la cateva ore, dupa cateva luni de practica. De multe ori, se foloseau si greutati pentru a amplifica pregatirea. Cel mai greu era sa tina in echilibru pe cap, pe genunchi si in maini castroane cu apa pe care nu trebuia sa le verse sau sa le scape pe jos. In acest ultim caz, orice tremur al corpului, orice miscare necontrolata, putea duce la varsarea apei sau chiar la rasturnarea si spargerea castroanelor si atunci trebuia sa repete exercitiul.
Urma apoi invatarea tehnicilor de lovire si a blocajelor cu bratele si cu picioarele de pe loc si apoi cu deplasare. La acest nivel se invatau foarte multe tehnici si combinatii. O etapa importanta si pasionanta era invatarea si studierea formelor traditionale (Tao) care se practicau intr-un numar impresionant. Asadar, se incepea cu tehnici de lupta fara arme pentru ca era foarte important sa fii capabil sa-ti folosesti si sa-ti stapanesti corpul inainte de a invata tehnici cu arme traditionale.
Studiul armelor traditionale incepea abia dupa cativa ani de antrenament intens fara arme si numai dupa ca elevul si-a insusit temeinic posturile, deplasarile, tehnicile de lovire cu bratele si cu picioarele, etc. Arma este considerata ca o prelungire a bratelor si de aceea trebuia sa-o simta asa cum isi simtea propriul brat. Acest lucru era posibil numai dupa multi ani de studiu serios in compania unor maestrii desavarsiti.
Viata la templul Shaolin nu era deloc usoara nici pentru novici, nici pentru cei avansati, iar antrenamentele erau intr-adevar foarte grele. Trebuia sa ai o vointa de fier si o dorinta foarte mare de a invata pentru a putea continua pregatirea. De cele mai multe ori, cei neobisnuiti cu o viata atat de grea si de umilitoare renuntau chiar inainte sa fi inceput sa invete ceva. Noii adepti trebuiau sa faca tot felul de munci istovitoare si, de multe ori, umilitoare precum caratul apei pe trepte, curatenia si mentinerea templului in conditii optime, etc. Acest program istovitor la care erau supusi incepatorii si care pe multi ii descurajau inca de la inceput, era menit sa-i invete pe aspiranti cu disciplina din templu, cu umilinta si cu respectul fata de maestrii lor. In acelasi timp, se urmarea imbunatatirea contitiei fizice si pregatire mentalului pentru lunga perioada de pregatire care va urma. Acesta era prima etapa pe care o parcurgeau noii veniti si care dura intre 1 si 2 ani.
Odata depasita aceasta perioada, cu corpul tonifiat si cu mintea pregatita de lunga perioada premergatoare de care am amintit mai sus, novicii incepeau instruirea propriu-zisa. Trebuia, mai intai sa stapaneasca tehnica pozitiilor si a deplasarilor. De aceea se punea mare accent pe stapanirea pozitiei de baza si anume, Ma Pu sau postura calaretului. Cu picioarele departate la circa doua latimi de umeri, cu genunchi flexati in asa fel incat coapsele sa fie aproape paralele cu solul, cu spatele drept, adeptul trebuia sa reziste in acest mod, treptat, de la cateva minute, in primele zile, pana la cateva ore, dupa cateva luni de practica. De multe ori, se foloseau si greutati pentru a amplifica pregatirea. Cel mai greu era sa tina in echilibru pe cap, pe genunchi si in maini castroane cu apa pe care nu trebuia sa le verse sau sa le scape pe jos. In acest ultim caz, orice tremur al corpului, orice miscare necontrolata, putea duce la varsarea apei sau chiar la rasturnarea si spargerea castroanelor si atunci trebuia sa repete exercitiul.
Urma apoi invatarea tehnicilor de lovire si a blocajelor cu bratele si cu picioarele de pe loc si apoi cu deplasare. La acest nivel se invatau foarte multe tehnici si combinatii. O etapa importanta si pasionanta era invatarea si studierea formelor traditionale (Tao) care se practicau intr-un numar impresionant. Asadar, se incepea cu tehnici de lupta fara arme pentru ca era foarte important sa fii capabil sa-ti folosesti si sa-ti stapanesti corpul inainte de a invata tehnici cu arme traditionale.
La Templul Shaolin erau multi maestri de arte martiale, fiecare din ei fiind experti intr-o specialitate anume. De altfel, personalul aflat in templu era compus din: preoti (acesta era practic rangul cel mai mare si cel mai greu de atins), calugari (care se imparteau in incepatori, semi-avansati si avansati) si maestrii de kung-fu (acestia erau in afara ordinului Shaolin dar erau foarte respectati si stimati). Astfel, unul manuia foarte bine bastonul lung, altul era foarte bun in lupta cu palosul sau cu sabia sau cu cutitele fluture, si asa mai departe. De asemenea, erau maestrii foarte buni in stilul tigrului, in stilul florii de prun, in stilul cocorului, in stilul dragonului, in stilurile interne, etc. Atunci cand un viitor calugar incepea sa invete Kung-fu, trecea pe rand pe la fiecare din acesti maestrii. Astfel, pe masura ca invatacelul isi insusea o anumita parte a artei Shaolin era trimis la alt maestru ca sa instruiasca in continuare.
La Templul Shaolin nu se invata si nu se practica doar Kung-fu, respectiv, tehnica de lupta. Astfel, calugarii studiau si practicau Qi Gong, meditatia budhista, medicina traditionala, filosofie, scriere si caligrafie si alte discipline menite sa le desavarseasca pregatirea si sa le formeze personalitatea tinerilor aspiranti.
Perioada de instruire dura circa 15-20 de ani, timp in care incepatorul de odinioara devenea maestru in toata puterea cuvantului. Temeinic instruit, sigur pe el, pregatit sa infrunte orice pericol s-ar fi ivit, luptatorul aproape desavarsit care devenise, era gata pentru un ultim test, poate cel mai greu pe care il daduse vreodata. Trebuia sa parcurga mai multe incaperi unde il astepteu foarte multe pericole mortale: trape care declasau sageti, sulite, lame asutite, etc.; manechine mobile din lemn care odata pornite se miscau in continuu lovind cu bratele si cu picioarele, lovituri pe care calugarul trebuia sa le blocheze sau sa le evite (asa-zisi oameni de lemn ai shaolin-ului a caror miscari erau controlate de un sistem de parghii si scripeti foarte sofisticat si care prin miscarea unuia antrena in miscare toate celelalte manechine); parcurgerea unor incaperi intunecate unde il asteptau tot felul de capcane si pe care trebuia sa le evite fara a se folosi de simtul vazului; respingerea atacurilor neprevazute din parte altor maestrii care atacau prin surprinde; etc. Fiecare dintre aceste incaperi prezenta un real pericol pentru cel care incerca sa le pacurga. Efectiv, se putea muri daca respectivul calugar nu era destul de bine pregatit si daca nu se concentra la maxim sau daca ezita. Legenda spune ca, foarte multi calugari Shaolin au murit incercand sa parcurga acest traseu mortal. In cele din urma, dupa ce a strabatut un traseu plin de pericole mortale, calugarul si, totodata, viitorul preot Shaolin, avea in fata o ultima provocare, un test important nu numai prin dificultate ci si prin consecintele imediate si mai ales viitoare. In cele din urma, calugarul se afla in fata unui cazan de dimensiuni mari plin cu carbuni incinsi si care avea pe manere incrustate doua animale sacre: tigrul si dragonul. Ca sa poata trece de acest ultim test, calugarul trebuia sa apuce cazanul inchins cu antebratele, sa il ridice si apoi sa iasa intorcand cazanul in partea opusa. In acest fel, ii ramaneau imprimate pe antebrate, pe viata, desenul celor doua animale sacre: dragonul pe antebratul drept si tigrul pe antebratul stang. Aceste desene erau„diploma” sau, mai degraba, semnul de recunoastere a preotilor shaolin. In acest moment, pregatirea era cu adevarat desavarsita. Trecuse testul vietii si al mortii. Din acest moment nimic nu il mai putea inspaimenta indiferent de natura pericolului ivit la un moment dat. Adeptul de dinioara devenise el insusi maestru si putea sa instruiasca novici la randul sau.